Geografia mentală în România

Geografia comportamentală nu și-a găsit ecoul în geografia românească nici ca expresie a behaviorismului, nici ca investigare a percepției asupra spațiului. Una dintre cauzele acestei situații ar putea fi apartenența geografiei comportamentale la tradiția geografică anglo-americană, iar geografia românească a fost întotdeauna mai apropiată de geografia franceză, unde behaviorismul nu a avut un prea mare succes. O altă cauză ar putea fi perioada de apogeu a geografiei comportamentale, în anii ’70 și ’80, perioadă care a coincis cu izolarea României în timpul regimului totalitar comunist, când ideile din Occident pătrundeau foarte greu până în mediul academic românesc. Până în 1989, când România s-a deschis spre Vest, geografia comportamentală era deja considerată perimată în geografia anglo-americană, sub asaltul ideilor noi, postmoderniste. Prin urmare ideile geografice care au pătruns în România după Revoluție au fost cele post-behavioriste.

Din aceste cauze geografia românească are încă puternice valențe descriptive, iar geografia regională primează în detrimentul geografiilor dezvoltate în Vest timp de 50 de ani. Singura ramură modernă care a cunoscut o dezvoltare accelerată în geografia românească este geografia turismului, sub impactul dezvoltării serviciilor în România postcomunistă. Totuși, până și geografia turismului are un caracter descriptiv foarte accentuat, insistându-se pe noțiuni ca potențial turistic și minimalizându-se rolul percepției umane.

Înainte de 1945 cursul geografiei românești avea o evoluție normală și, implicit, se îndrepta și spre behaviorism și geografie mentală. Rădăcinile acestor preocupări se întrevăd în operele clasicilor în sensul recunoașterii direcțiilor de cercetare ale geografiei în domeniul raportării omului la spațiu.

George Vâlsan insistă asupra complexității obiectului de studiu al geografiei, afirmând că acesta nu reprezintă simpla descriere a pământului ci, înțelegerea și lămurirea întregii „ambianțe” în care trăiește o comunitate, inclusiv „ambianța omenească”.

După 1990 interesul pentru percepția asupra spațiului apare la geografii urbaniști datorită importanței pe care o are percepția asupra spațiului urban. Ioan Ianoș (2004) definește imaginea urbană în timp ce M. C. Neacșu (2010a, 2010b) oferă un amplu studiu asupra imaginii văzută ca element esențial în organizarea spațiului. Deși aceste lucrări reprezintă practic primele abordări directe românești ale percepției asupra spațiului, ideile percepției și imaginii nu sunt încadrate teoretic decât la nivelul general al literaturii geografice internaționale. Putem afirma că în România nu există abordări teoretice de geografie comportamentală sau vreo altă ramură conexă.

O altă abordare o are Pompei Cocean (2004, 2004-2005) care a publicat o serie de studii referitoare la spațiul mental românesc. Autorul privește spațiul mental dintr-o cu totul altă perspectivă, îndepărtându-se de tradiția behavioristă și apropiindu-se mai mult de etnologie și fundamentând ceea ce se poate numi geografie mitică. În aceeași linie se înscriu studiile de geografie mitică realizate de Eliza Donescu (2009) și Nicoleta David (2009).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s