Geografia mentală în filosofie

Pentru a avea o imagine completă asupra modului de evoluție a ideilor din geografia mentală trebuie să includem și perspectivele filosofice asupra acesteia. Relația omului cu mediul reprezintă o preocupare constantă a filosofilor din antichitate, când se căuta substanța primordială, care lega structural oamenii de mediul în care trăiau, până în secolul XX când se enunță noi teorii despre spații. În secolul al XVIII-lea Kant a reprezentat personalitatea culturală perfectă care putea lega geografia de filosofie. Din acest motiv lui i-a fost atribuită ideea că percepția umană asupra spațiului are o oarecare importanță și că aceasta poate reprezenta o explicația pentru anumite fenomene geografice (Richards, 1974). În „Critica rațiunii pure” (1781), Kant afirmă că experiența se bazează pe percepția obiectelor din mediul înconjurător precum și pe cunoștințe a priori. „Lumea exterioară furnizează acele lucruri pe care le percepem. Totuși, mintea este cea care procesează aceste informații despre lume și le ordonează, permițându-ne să o înțelegem” (Kant, 1781).

Spațiul devine mai mult decât un suport fizic la filosofii din prima jumătate a secolului XX. Lucian Blaga are o concepție despre spațiu ca fiind împărțit în trei mari puncte de vedere: fizic-matematic, epistemologic și cosmologic. Filosoful le tratează teoretic doar pe cele două din urmă, deoarece, pentru spațiul fizic-matematic, el consideră că nu are suficiente cunoștințe pentru a-l putea investiga pertinent. Din punct de vedere epistemologic, Blaga prezintă două moduri de abordare a spațiului (Diaconu și Diaconu, 2000: 250):

  •  Realismul naiv sau realismul științific consideră spațiul ca o realitate de care se ia act prin intuiția sensibilă a spațiului. Este de fapt spațiul absolut tratat de geografi și explicat la subcapitolul care tratează spațiul ca noțiune;
  • Spiritualismul idealist merge pe urmele lui Kant și propune spațiul ca o proiectare înafară a eului. Este oarecum sinonim cu spațiul relativ din geografie, iar faptul că, și filosofic, Kant deschide drumul spațiului perceput, este o dovadă în plus pentru considerarea marelui filosof și geograf ca sursă primară a geografiilor minții.

În ceea ce privește punctul de vedere cosmologic, Blaga concepe o teorie a formării și reformării spațiilor. Forța divină reprezentată de Marele Anonim creează așa-numitele diferențiale, care, la rândul lor, potrivindu-se unele cu altele, produc de la sine existențe de diferite tipuri. Dezintegrarea acelor existențe produce din nou diferențiale la care se adaugă cele create în continuare de Marele Anonim pentru a alimenta haosul diafan, acel haos primordial prespațial care nu se termină odată cu apariția existențelor spațiale ci se regenerează (Blaga, 1940; Diaconu și Diaconu, 2000). Blaga afirmă următoarele:

Pentru ca să se aleagă acest cosmos, n-a mai fost nevoie de o acțiune directă a Marelui Anonim. Din haosul diafan se încheagă de la sine, pe baza unei „suficiente potriviri” sau, excepțional, pe baza unei „minime potriviri”, dintre diferențialele divine, spațiile miniaturale, energiile, materia, viața și existențele psiho-spirituale. E poate indicat să imaginăm cosmosul ca fiind și astăzi încă învelit și pătruns printre încheieturi de „haosul diafan”. Haosul diafan stăruie, fiind alimentat de Marele Anonim și de diferențialele divine care recad în el, în haos, pe urma necurmatei dezagregări și dezintegrări a existențelor complexe.” (Blaga, 1940: 175)

În celebra lucrare „Spațiul Mioritic”, Blaga (1944) aprofundează teoriile despre spațiu și studiază relația dintre elementele stilistice ale unui popor și spațiul în care acesta trăiește. Filosoful merge mai departe și argumentează legătura dintre spațiu și trăsăturile specifice ale spiritualității românești, descoperind un orizont spațial ondulat numit spațiu mioritic. Spațiul mioritic sau plaiul, adică alternanța deal vale, constituie coordonata abisală spațială sau spațiul matrice al culturii românești (Blaga, 1944).

Poporul românesc s-a născut în momentul când spațiul-matrice a prins forme în sufletul său, spațiul-matrice sau orizontul inconștient specific, care, alături de alți factori, a avut darul să determine stilul interior al vieții sale sufletești” (Blaga, 1944: 201)

Să numim acest spațiu-matrice, înalt și indefinit ondulat, și înzestrat cu specificele accente ale unui anumit sentiment al destinului: spațiu mioritic”( Blaga, 1944: 196)

Spațiul mioritic este modul de raportare a românilor la mediu. Această concepție nu poate fi confundată cu determinismul geografic deoarece legăturile spațiului cu omul sunt de natură psiho-spirituală. Mai mult decât atât, reflectările personalității poporului se întrepătrund cu realitățile spațiului formând mediul perceput. Caracteristicile spațiului mioritic sunt în esență legătura românilor cu mediul, cu natura. Blaga aduce multiple exemple insistând pe structura așezărilor rurale care integrează mediul și îl face un „aliat” al omului. Blaga compară un sat răsfirat de deal, gospodăriile care valorifică spațiul și îl armonizează, cu un sat săsesc, care este mai degrabă o „cetate despărțitoare de natură”. La o microscară, casele românești sunt de asemenea legate de mediu prin prispă sau pridvor. Chiar și bisericile sunt luate ca exemplu pentru relația strânsă între români și spațiul lor, ele având de asemenea un pridvor. Creațiile literare anonime urmează aceeași matrice stilistică. De exemplu alternanța silabelor poeziei populare în ritm trohaic și iambic amintește de legănarea spațiului mioritic. Blaga leagă de asemenea structura spațiului mioritic de importanța destinului la români. Suișurile și coborâșurile sunt legate de momentele destinului și alternanța lor.

Concepția lui Blaga poate fi o bază a argumentării diferențelor de percepție între spațiul rural și cel urban. Puternica ancorare a spațiului rural în natură și mit forțează o altă abordare decât cea a geografiei mentale clasice. Din punctul nostru de vedere aici este locul geografiei mitice, în timp ce geografia mentală își are obiectul de studiu în spațiul urban, unde legile sunt făcute de cele patru paliere ale percepției.

În a doua jumătate a secolului XX remarcăm două opere filosofice franceze, este vorba despre Foucault, „Des espaces autres” („Altfel de spații”, 1967) și Perec, „Especes d’espaces” („Tipuri de spații”, 1974). Perec propune examinarea propriului raport la diferite spații, de la cel al colii albe de hârtie până la spațiul sideral, cu accent pe spațiul urban. Pe de altă parte Foucault prelucrează spațiul mental și propune tipologii ale spațiului actual. Dintre tipurile de spații exterioare, autorul definește heterotopiile ca fiind spații utopice reale, unde se poate evada din spațiul cotidian. Concepția lui Foucault a fost analizată în mod pluridisciplinar în 2001 în cadrul unui simpozion sub coordonarea lui Ciprian Mihali (2001a), rezultând o concepție filosofică modernă asupra spațiului mental.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s