Apogeul Behaviorismului

Mijlocul secolului XX este perioada cea mai prolifică a literaturii de specialitate ce abordează tematica percepției asupra spațiului. Este perioada afirmării hărților mentale sau cognitive, care au devenit extrem de des utilizate, nu numai în geografie, pentru a studia fenomene sociale și psihologice dintre cele mai diverse, raportate la spațiu. În 1952, William Kirk construiește un model bazat pe psihologia Gestalt pentru a demonstra existența unui mediu comportamental, adică lumea așa cum este ea percepută, diferențiat de mediul obiectiv, care reprezintă lumea concretă. Psihologia Gestalt a este o reacție atât la structuralism cât și la suprasimplificarea și reducționismul behaviorismului. Ea subliniază complexitatea psihicului uman și propune percepția ca centru al teoriei sale. Stimulii mediului sunt organizați datorită unor abilități interioare umane formând modele, iar percepția acționează asupra acestora. Modelul lui Kirk arată cum faptele concrete și a celor sociale devin parte componentă a mediului comportamental numai prin penetrarea unui filtru de valori. Acestea variază în timp și spațiu, astfel încât aceeași informație poate avea însemnătate diferită pentru un grup de oameni cu o cultură diferită, sau pentru același grup într-o altă perioadă istorică (Gold, 1980: 36). Decizia, aflată în centrul modelului, este protejatăde setul de valori care selectează informația externă.

              Anii ‘60 aduc o abordare nouă în geografia mentală prin apariția noțiunii de imagine. În 1956 britanicul Kenneth Boulding publică lucrarea numită „The Image” („Imaginea”) în care afirmă că imaginile sunt impresii organizate ale lumii, pe care oamenii le dezvoltă prin experiență și care se constituie ca bază a comportamentului lor. În opinia lui Gold (1980; 2009), ideile lui Boulding au fost preluate de Kevin Lynch și folosite în lucrarea sa de referință  „The Image of the City” („Imaginea orașului”, 1960). Lynch, însă, afirmă într-un capitol nou, adăugat lucrării sale în anii ’80, că: „Nu am avut cunoștință de studiul cheie a lui K. E. Boulding, „Imaginea”, care a fost publicat în același timp cu lucrarea noastră și care a devenit o bază teoretică pentru aceasta”. Prin urmare ideile legate de imaginea mentală și rolul său erau necesare și inevitabile în contextul științific al acelor ani, ele apărând simultan la mai mulți cercetători.

Mediul comportamental în luarea unei decizii (după Gold, 1980: 36)

Lynch a explorat calitățile vizuale ale orașelor americane insistând asupra modului în care trăsăturile fizice ale orașului sunt percepute de către locuitori. Prin întrebările adresate unui grup de oameni despre punctele de reper proeminente din Boston, Jersey City și Los Angeles, și chestionându-i cu privire la căile majore și zonele utilizate pentru a se deplasa, autorul a reușit să construiască o imagine generală a orașului care scotea în evidență principalele elemente ale spațiului urban. Modul în care locuitorii își construiesc hărțile mentale se folosește de câteva trăsături fizice ale orașului reflectate mental. Marea contribuție a lui Lynch la geografia mentală este deci identificarea a cinci caracteristici ale spațiului mental urban (căi, limite, cartiere, noduri și puncte de reper). Deși teoria lui Lynch are și puncte slabe și de cele mai multe ori trebuie adaptată pentru a corespunde nevoilor de cercetare actuale, ea constituie fundamentul pe care s-a ridicat întreaga cercetare despre hărți mentale. Astăzi, la mai bine de jumătate de secol de la publicarea ideilor sale, Lynch este citat în mod obligatoriu în toate studiile de geografie mentală din întreaga lume.

Pentru a ilustra latura practică a geografiei mentale menționăm că preocuparea lui Lynch asupra informațiilor pe care le au locuitorii despre orașul Boston a fost transformată în planificare practică în Birmingham. Brian Goodey (1971), cu ajutorul ziarului Birmingham Post, a lansat un studiu privind percepția locuitorilor asupra centrului orașului. Cititorilor li se cerea să trimită o hartă care să cuprindă impresia generală pe care o au despre centru. Se dorea o impresie neinfluențată de hărțile oficiale și nu se insista pe precizia informațiilor. pentru a oferi informațiile de bază pe care oamenii le au în minte și pe care le utilizează pentru a se deplasa prin centrul orașului. Răspunsul a fost unul amplu și a oferit noțiuni de bază cu privire la modul în care locuitorii structurează informația în mintea lor și o utilizează pentru a se deplasa prin centrul orașului. Pe de altă parte locuitorii păreau să agreeze ideea de a fi implicați chiar și într-o mică măsură în procesul de planificare ce se desfășura în orașul lor. Harta mentală obținută de Goodey, alături de comentariile de pe marginea ei, s-a dovedit a fi foarte valoroasă pentru planificarea viitoarei imagini a orașului (Gould și White, 1974).

Cercetările în domeniul hărților mentale au dominat cea de-a doua jumătate a secolului XX, devenind subiectul central în geografia mentală și destabilizând oarecum echilibrul obiectului de studiu. Prin hărți mentale însă, progresul științific a continuat, iar ideile generale ale geografiei mentale și-au continuat evoluția. Două dintre cele mai importante lucrări din acest domeniu sunt cele ale lui Gould și White, „Mental Maps” („Hărți Mentale”, 1974) și Downs și Stea, „Maps in Minds. Reflections on Cognitive mapping” („Hărți în Minți. Reflecții asupra cartografierii cognitive”, 1977). Peter Gould, în special, este un reper în geografia mentală preocupându-se încă de la începutul anilor ‘60 în special cu laturile practice ale domeniului, cum ar fi cunoștințele pe care le au cei care iau deciziile legate de planificarea teritoriului precum și metodologii de întocmire a hărților mentale.

În aceeași notă ca autorii de mai sus, Florence Ladd (1967) a ajuns la o serie de concluzii legate de variația imaginilor mentale și de faptul că acestea pot reflecta nu numai împrejurimile subiecților ci și multe alte aspecte legate de ei înșiși și viețile lor. Ca exemplu a fost folosită zona Mission Hill din Boston, unde a rugat un număr de copii de culoare să deseneze o hartă a cartierului lor, iar apoi a înregistrat conversația cu aceștia. Ladd a luat ca studii de caz trei dintre hărțile mentale ale copiilor: hărțile lui Dave, Ernesto și Ralph. Pe harta lui, Dave a desenat o zonă largă complet albă, aceasta reprezintă proiectul Mission Hill, zona rezidențială unde locuiesc copii albi. Din conversația înregistrată reiese că lui Dave îi este frică de acea zonă și că nu s-a aventurat niciodată în preajma ei. Pe harta sa zona rezidențială a albilor este o adevărată „terra incognita”, în timp ce toate detaliile hărții sunt în imediata apropiere a casei sale și a școlii, de partea cealaltă a străzii Parker. Ernesto, de asemenea, așează strada Parker ca limită între cartierul său și proiectul Mission Hill, și folosește aproape un sfert din foaia de hârtie pentru a scoate în evidență în mod inconștient amploarea acestei bariere psihologice. Ambii copii merg la școala din cartierul lor și nu s-au aventurat niciodată în necunoscut, dincolo de această barieră. Totuși, un alt tânăr de culoare, Ralph, care merge la o altă școala, mai bine cotată, desenează o hartă complet diferită. Proiectul Mission Hill este mult mai redus la scară și, pe lângă acesta, adaugă alte cinci instituții educaționale din zonă. Ladd vede acest aspect ca o sugestie a percepției sale despre educație ca o cale de scăpare din viața de segregare (Gould și White, 1974). Concluziile acestui studiu se extind asupra modului în care oamenii percep noțiunea de „acasă” în funcție de gradul de informare și de cultură.

Harta lui Dave (Florence Ladd, după Gould și White, 1974: 32)

Harta lui Ernesto (Florence Ladd, după Gould și White, 1974: 32)

Harta lui Ralph ( Florence Ladd, după Gould și White, 1974: 33)

Tot de la studiul hărților mentale a pornit și Terrence Lee (1963), care a analizat conceptul de cartier (district) ca spațiu social. El a vrut să observe dacă acest concept de planificare urbană – cartierul, ca unitate de bază, este unul potrivit pentru viața urbană modernă. A descoperit faptul că spațiul social și cel fizic sunt atât de strâns legate, încât majoritatea oamenilor nu fac distincția între ele. De obicei, oamenii își definesc cartierul ca o zonă a cărei mărime pare a fi destul de independentă de densitatea locuitorilor ei. Cartierele din suburbiile clasei de mijloc și cele din periferiile supraaglomerate sunt percepute ca având dimensiuni apropiate. Cu alte cuvinte oamenii nu se gândesc la cartiere la nivel de număr de locuitori, așa cum fac adesea cei care se ocupă de planificare, ci doar ca la un spațiu familiar și confortabil ce îi înconjoară (Gould și White, 1974).

În continuarea ideilor începute de Ladd (1967) a apărut teoria conform căreia cantitatea de informații pe care o are o persoană asupra orașului în care locuiește variază foarte mult în funcție de clasă socială și locație. De exemplu Peter Orleans (1967) a chestionat o serie de grupuri din Los Angeles și pe baza răspunsurilor a întocmit o hartă mentală a intensității cunoștințelor despre spațiul urban. Rezultatele au arătat că respondenții albi din clasa socială superioară din Westwood dețineau numeroase informații despre oraș și despre regiunea înconjurătoare, în timp ce locuitorii de culoare din Avalon aveau o viziune mult mai restrâns. Pentru aceștia din urmă doar străzile importante ce duc spre centrul orașului erau proeminente, iar alte cartiere erau doar intuite ca existând undeva, fără informații care să le conecteze într-un anume fel. Studiul s-a diversificat prin punctul de vedere al unei mici comunități hispanice din cartierul Boyle Hights. Harta lor mentală include numai zona imediat apropiată, primăria și stația de autobuz, aceasta fiind principala cale de acces în lumea lor urbană de mici dimensiuni (Gould și White, 1974).

Harta mentală a locuitorilor din Westwood de Peter Orleans

(după Gould și White, 1974: 35)

Harta mentală a locuitorilor din Avalon de Peter Orleans 

(după Gould și White, 1974: 36)

Harta mentală a locuitorilor din Boyle Hights de Peter Orleans 

(după Gould și White, 1974: 36)

Interesul pentru un al doilea palier de percepție, cel atributiv, a apărut odată cu cercetările lui David Ley (1972). Acesta a studiat fenomenul de „stres spațial” în orașul Philadelphia, într-un cartier locuit predominant de populație de culoare. Autorul a cartat temerile locuitorilor obținând o topografie mentală, invizibilă a stresului psihic din cartier. S-au conturat în acest fel zone înalte de evitat cu vârfuri periculoase precum și zone joase și văi sigure. Ley a remarcat că vârfurile stresului psihic coincid de obicei cu centrul de acțiune a găștilor locale, clădiri abandonate sau zone cu trafic de droguri. Pentru un locuitor al acestui cartier, informațiile mentale atributive ale spațiului sunt extrem de importante pentru însăși supraviețuirea sa într-un mediu periculos, creat exclusiv de om (Downs și Stea, 1977). Cercetările lui Ley au arătat că orașele nu sunt întotdeauna un loc plăcut, iar informația care construiește o imagine mentală asupra unei anumite zone poate reflecta mult mai mult decât cunoașterea punctelor de reper și a căilor, ajungându-se la un alt nivel al percepției.

Stresul spațial în orașul Philadelphia 

(David Ley, 1972, în Downs și Stea, 1977: 16)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s